Despre povești

Viața asta e despre povești, așa îmi place să cred. Ce mai iubeam poveștile pe când eram copilă! Nu reușeam să adorm dacă bunica nu îmi povestea ceva. Și nu odată, de vreo 2-3

ori măcar. Știam pe de rost toate basmele ei și cu toate astea voiam să le aud din nou. Dar nu spuse de oricine. Voiam să le aud de la ea.

Păi? Nu știu să-ți spun de ce.

Poate era de vină vocea ei, poate felul în care mă ținea în brațe și mă simțeam în siguranță, sau pur și simplu era ea, cum reușea să intre într-o lumea magică în care credeam că orice este posibil.

Mă lua de mână, îmi ținea ușa deschisă, iar eu o urmam.

O prietenă m-a întrebat recent care e cartea mea preferată, ce poveste îmi place cel mai mult. Am făcut o pauză. Nu aveam un răspuns clar. Sunt o fire ciudată, mi-am spus.

Cum se poate să îti placă poveștile atât de mult, însă să nu știi care e cartea ta preferată, măi, Crissa, măi ?

Off.

Da, păi, de ce mă cert eu? Nu e viața o poveste până la urmă? Unii oameni preferă mici istorisiri, alții au nevoie de romane de sute de pagini ca să înțeleagă despre ce e vorba. Unii au o slăbiciune pentru cărțile cu subiecte istorice ( Ups! ), romanele de dragoste, sau cele pline de mister. Pe cine vrei să chemi în biblioteca vieții tale? Tolstoi, Eminescu, Jane Austen, George Orwell, Mihail Drumes, Dostoyevsky, Stephen King? Poate chiar Freud.

Eu îl prefer pe J.R.R. Tolkien.

Da. Cred că este despre povești. Cele de zi cu zi.

E despre povestea pe care ți-o spune prietena ta cea mai bună. Despre cum s-a mutat de acasă, cum traiește în altă țară și despre dor. Al tău de ea, al ei de cafelele pe care obișnuiam să le bem împreună la Starbucks, cu glumele de rigoare despre profii din facultate, șoaptele furate și uneori, despre sentimente, când îmi scăpa un “cred că mă îndrăgostesc”, iar ea spunând printre zâmbete “Oh boy, here we go again”. Povești despre călătoriile făcute în Nord și străinii întâlniți acolo, povești cu druizi, magie și citit în cafea. Povești din București, de pe strada cu tei în curte, despre roșiile crescute în grădina improvizată din balcon și dorințe interzise.

E despre o țigară și ce mai povestim cât stăm afara. Dar nu-i un viciu. Nu mereu. Uneori e despre a trage adânc aer în piept, sau poate e despre prieteni, despre a vrea să fii cu ei. Ori, poate tutunul meu miroase a tine și de-asta îmi place.

E despre poveștile de iubire. Pe care le avem și nu le spunem nimănui, pe care le ținem secret. Dar e mai bine așa. Parcă unele povești își pierd din farmec în momentul în care le spui. Parcă le ștergi și picul ăla de praf magic care stătea așternut pe ele, nu crezi? Intimitatea stă în secrete, câteodată.

E despre artă. Scrisă, pusă în ramă, stropită cu acrilic, alb-negru, cu rima îmbrățișată sau vers alb. Ori poate cântată. Tu ți-ai dansat vreodată povestea? Eu știu că am făcut-o de câteva ori.

E despre poveștile cu zâne pe care le spunem copiilor, așa le dăm curaj să viseze. Despre creaturi magice care prind puteri, despre mine și despre tine, dar sub formă de personaje. E mai ușor așa, mai firesc.

În unele nopți e despre poveștile pe care le spunem la un pahar de vin cu emoție, la un roșu, zugrăvit de rujul și obrajii mei. Despre îmbrățișările tale și despre momentele în care m-ai ținut strâns, să nu cad și să mă pierd, deși stăteam jos. Despre a nu vrea să pleci când ști că totuși, locul tău nu este acolo. Păi și atunci unde este? Asta e altă poveste.

E despre prietena care îti e așa dragă încat parcă și "soră" e un cuvânt prea mititel pentru a o putea cuprinde, dar merge. Despre cum își face gărzile și vede oamenii.

Îi vede chiar și atunci când încearcă să își pună mâna la ochi. Și ea încă mai crede că are nevoie de ochelari. E despre povestea pe care o spun ochii ei căprui când se lasă privită, o poveste condimentată cu ierburi indiene, ce are pe fundal un cântec la pian. O poveste cu, și despre culoarea roșie. Ei îi place movul, eu cred că i se potrivește verdele, dar și-a întețit atât de tare focul din inimă, încât povestea ei țipă a roșu. Unul sălbatic.

Mai devreme sau mai târziu e și despre despre un el, despre o poveste și-un dans în doi. Povestea noastră a fost scrisă cu flori din vârf de munte, doar inimile ne erau sălbatice, dragele. Despre ochii lui albaștrii, încât și cerul era gelos pe cât de senini erau. Despre scrisori de dragoste și promisiuni făcute pe când sufletul ne era vară, stelele cântau, iar munții își găseau perechea.

E despre povestea din spatele cuvintelor, despre adevăr. Lucrurile care par mult prea mari când le strigi pe nume, cu voce tare. Dar îți promiți, cu lacrimile suflând în pernă, că vei crește și tu odată și-odată. Te vei face om mare, că doar nu poți să zbori la nesfârșit cu Peter Pan.

Mai este și despre poveștile suferinței prin care trecem, cele care nu au rețeta, ca să putem da o fugă până la farmacie și să ne ușurăm povara. Nu am eu bagheta magică, dar am învățat să fac un bibbidi bobbidi boo și ele se trasnformă în artă. Stai liniștit, nu mă plâng, nu cred că-s vreo Cenușăreasa în ghete cu toc, dar tare mai visez la o noapte de dans, mai ales acum pe vreme de pandemie. Nici nu aș vărsa vreo lacrimă dacă s-ar sfârși la 12 noaptea.

Ziua, în amiaza mare, e despre bătrânica de la colțul străzii, pe care încerci să o ocolești. Ea vinde flori și coliere. E despre povestea hainelor ei și a ridurilor pe care le poartă cu mândrie. Cui nu îi este dor de mamaie, de șnițelele făcute doar de ea, de roșii și de brânză. De simplitate. De copilul din noi. Eu una ridic mâna.

E despre Ea, cea care își dansează dorul undeva departe, prin parcuri, cafenele și oriunde o mai poartă ritmul sufletului. Despre nopțile la Ploiești și drumul către mare.

E povestea unui autobuz gol în care ne-am împrietenit cu noaptea. Despre zâmbete și râsete până ne dureau obrajii și rămâneam fără aer. Uneori, e despre știință, atunci când ne cercetam sufletul și ne grăbeam să mai încercăm o variantă de test în SPSS. Despre vin, bocanci pictați cu portocaliu și pisici. Despre ședințe foto în Grădina Botanică cu ea, o balerină a lunii, căci doar atunci putea dansa. Nu îi plăcea când răsărea soarele. Îmi spunea că îi par amare diminețile, cele prea cu noaptea-n cap. Dar mai punea niște miere și o melodie africană și parcă se mai îndulceau.

În tren, e despre povestea orelor ce se fac nevăzute și despre călătorii care își cântă viețile. Un concert pe gratis, cu bilet la clasa întâi.

E despre muzică, despre când ți-am arătat melodia mea preferată, iar inima mea luase liftul până sus și bătea la ușă, mai mai să îmi sară din piept de emoție. Despre cum mi-ai trimis, două luni mai târziu înregistrarea cu tine, cântând la chitară aceeași melodie. Atunci am știut că o ai scrisă în suflet.

În zilele de joi e despre bunicul, fotoliul vechi și meciul de fotal, la care țipa cum nu a țipat la mine niciodată. El a știut să își joace viața. Sper că asta o să pot spune și eu când voi avea vârsta lui. Sper că o să încetez să mă autofaultez, poate mai nimeresc și câte un gol, din când în când. Doar nu în poarta mea.

E despre lună și despre noi. Poate de-aia îmi place Vița de Vie atât de mult. E despre povestea din spatele unui cântec și despre nopțile de vară. Când eram noi, iar tu mă visai în fumul de țigară. Îmi spuneai că gândesc un pic prea mult, dar eu nu te auzeam și îti povesteam legendele stelelor. Nu știam de unde vreau să te încep, dar știam că îmi doresc să mă termin cu tine.

E despre iubire. Despre cuvinte de dor și despre darul unei pături în miez de noapte, despre sărutări pe frunte și despre a nu vrea să vezi următorul episod fără el. Despre poveștile care se nasc la, și până la 5 dimineața, doar pentru că mă simțeam a nimănui, despre cum m-ai căutat într-o capitală pe când eram pierdută și despre cum nu am vrut să dormim, de teamă să nu ne fugă timpul.

Poate că, într-o zi, îmi voi deschide o afacere și va fi despre cum am devenit milionară. Voi scrie povestea fetei cu ochi din stele care a închiriat iubirea. Nu o vând, asta nu se poate. Dar mă gândesc cum ar fi să o închiriez. Cu ora, cu minutul, iar dacă ești cuminte, ofer și-o săptămână. Negociem. Ce spui?

Până atunci, am să încerc să scriu povestea fericirii. Pare că îmi merge mâna mai ușor la ea. Uite, chiar și acum. Sunt la masă și scriu. M-am așezat, iar la 2 minute a venit și ea, Fericirea, să îmi facă o vizită, căci m-a văzut că scriu. Îmi e dragă.

Acum mă întelegi? De ce iubesc eu poveștile?